Paradoxul zilelor noastre

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor
si ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina ma imulte informatii,
sa produca mai multe copii ca niciodata, dar comunicam din ce în ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete;
oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri,
dar mai multe divorturi,
Case mai frumoase,
dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,corpuri supraponderale si pastile
care îti induc oric estare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta scrisoare
si în care poti decide fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza,
pentru ca acel copil va creste curând si va pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de lânga tine
pentru ca aceasta este singura comoara pecare o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.
Aminteste-ti sa spui "TE IUBESC" partenerului si persoanelor pe care le îndragesti,
dar mai ales sa o spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lânga tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.

"La multi ani!" MIE...

Nu primesc daruri niciodata doar obiecte simbolice

La multi ani si-un cactus ce înfloreste o data la sapte ani

M-ai adus pe lume acum o suta de vieti
De ziua numelui am prins radacini în parcul din fata garii

Asteptând sa treaca trenul care aduce sperantele ambalate în ani.

Sa cumpar una pentru tata pentru mama pentru tine, copilul meu nenascut

De-as putea sa ma misc sa nu simti când ma clatina privirea peste vagoane
Am obosit sa stii.

Sunt prinsa în sol de secole un ierbar prafuit acum fara valoare.

Te miri ca nu am vârsta suficienta sa te ocrotesc cum as dori

Sa-ti spun cât îmi esti de drag ar fi o risipa de vremuri

Ti-as spune însa o poveste despre cum sunt oamenii batrâni

Nostalgici cu aplecare spre tulpina

Ai întelege tu de ce pamântul este un cer mai mare?

Fâsiile de suflet smulse din singuratate

Asteapta prima noastra roua.

Din nelinistitul freamat al nisipurilor miscatoare

Se nasc întrebari ancorate de buze arse,

Vag umezite de raspunsuri nerostite.
Te-am cautat în vis,

spulberat în rasaritul

Soaptelor tale de dragoste,

Nestavilite valuri spre eternitate.

Ascunsa în causul palmelor tale

Îmi sorbi apa vie, izvor de cascada.
Abandonata zvâcnirilor

Devin harpa de alintari.

Valurile tale îmi susura

Sfintindu-mi tainele,

Armonice imnuri scrijelite pe trup.
Suntem geneza cuvântului nou,

Dor de tine, dor de mine, dor de noi.

Contratimp

Decât astfel mai bine cum era sa fie

odata cu somnul meu se vor demola cuiburi

cronometrele au început de la Cronos si nu de la Metru

tu stii câta înghesuiala e la mine în suflet

pleoapa peste pleoapa se va face cântec

în forme de acordeon ni se vor relaxa simturile

ochi de fiara definind tablouri

îmi voi bate nerabdarea în cuie

în alte moduri ma va gâdila lumina pe barbie

iar daca presul de la usa ar fi fermecat

as zbura sa strâng trifoi de pe luna

la sfârsitul fiecarui timp

Noi toti împreuna vom face istoria

nu pot sa respir în foaia asta de staniol

neadevar este doar ambalaju

l pâna la o noua deshumare eu ramân în gulerul tau împînzit de molii

e lupta contratimp în orice suflet de pe terra

Taceri

Mi-ai spus ca am corpul alb ca un trup de fildes,

mi-ai spus ca norii arunca cu bulgari de spuma în batrâni si copii,

mi-ai spus ca tacerea coboara în mine ca un fluture negru,

mi-ai spus ca am în sufle

tprovizii de culori si romanite

..........................................

îti spun ca devii o stana de piatra

printre clipele care se izbesc de gol,

îti spun ca ai în loc de suflet un sfinx zgribulit,

îti spun ca setea ta de cer

a fost prea adânca,

îti spun ca vei ramâne singur

ca un câine care urla la luna

...............................................

ne-am spus...

..de azi înainte toate misterele lumii s-au prabusit.

E prea tarziu

E prea târziu

Să fii,să fiu

Gol şi pustiu,

Să ne avem

Şi nu vedem,

E prea târziu.

E prea târziu

Să mai pot sta

În mintea ta,

Să te iubesc,

Să mă rănesc,

E prea târziu.

E prea târziu

De multă vreme,

De prea devreme

E prea târziu.

suntem două eternităţi

care vrem să devenim clipe

vântul trage cu mitraliera prin trupurile noastre

cernând carnea de transpiraţie

pentru noi cerul începe

de unde se termină asfaltul.

ne lăsăm hainele să cadă

la uşa de ploaie ce ne aşteapta

ne scuturăm palmele de liniile vieţii

pe deasupra

cât să întinzi mâna

soarele merge ca un acrobat pe sârmă

în acest timp

oamenii îşi trag ciorapii peste glezne

îşi pun pantofii şi se duc la slujbe

somnoroşi

ca în prima lor zi de viaţă

NOI

inima mea este o cameră

în care tu poţi trăi fericit

atât de fericit încât să uiţi de mine
cum mă simt
din când în când îmi trec libărci prin suflet

cu viteza sângelui
ăsta e refluxul

atunci între noi se face loc gol cât pentru un deşert
cum mă mai simt
parcă aş fi cearşaful care îţi acoperă trupul în serile de vară
ăsta e fluxul

atunci ne unim

devenim unul şi acelaşi lucru
a te ţine de mână

înseamnă să mă urc din mers în pulsul tău

ca într-un tren
dar asta îmi doresc atât de mult

încât am ajuns să arunc în lacuri toate monedele sufletului meu
ştii

atunci când mă uit prin binoclu

vreau să mă văd pe mine făcând semne de fericire
şi tu să fii cumva în ochii mei

LOVE IS GONNA SAVE US

LOVE IS GONNA SAVE US.

Mă voi feri ca de foc de pericolul

Ca dragostea să devină

Obiect al meditaţiei,

Al speculaţiei,

Al filosofiei.

Ferească Dumnezeu

De acea dragoste retorică,

În stare să ucidă

Numai eroii

Pe scenele de scândura uscată

Altfel de dragoste am trăit eu

În zilele şi-n nopţile vieţii mele.

Am fost devorata

De patimi reale,

Şi nici un regizor

Nu mi-a putut iscăli pieptul

Cu biata lui cerneală roşie,

De care s-au învrednicit toţi actorii.

Eu însami am ceva teatral

În fiinţa mea.

Dar eu nu sunt actorul

,Eu nu sunt regizorul,

Eu sunt autorul

Tragediei pe care o joacă atâţia.
Poate si tu te vei regasi

În poemele mele de dragoste

Pe care le restitui lumii

Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd

Şi nu pot.
Nu există propriu-zis experienţă umană,

Nimic nu e valabil decât o singură dată,

Ca o seringă în vremea modernă.

Totul se aruncă după folosinţă,

Inclusiv dragostea unui poet

Citită în cărţile lui.

Nici Biblia nu foloseşte,

Nici Biblia n-are un conţinut exemplar,

Experienţa din Cântarea Cântărilor

Se pierde ca un proces verbal de şedintă,

Nu e nimic de făcut,

Nu e nimic de ales

Din toate acele cuvinte,

Decât plăcerea estetică.
Eu simt autorul tragediei

Eu declam împreună cu actorii,

Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii,

Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii

,Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului

În acest final de veacÎn care dragostea

A ajuns atât de prost vandabilă.
Se joacă, dragii mei,

Tragedia dragostei

În faţa scaunelor goale.

Murim şi nimeni nu se uită la noi,

Actorii turbează pe scândura goală

Şi poate ca de-atâta singurătate

În sălile în care joacă

Ei încep să ia în serios

Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,

A trebuit să vi le spun

Geloasa pe Shakespeare,

Care a avut răbdarea

Să-şi omoare toţi eroii,

Stiind

Că vă fi absolvit de marea lui vină

Pentru că, între timp, oricum,

Toţi aveau să moară,

De moarte firească.
Dragostea mea are un aspect

Aproape clasic,

În romantismul ei

Desuet şi expresionist.

Iubesc

În numele tuturor umilinţelor,

Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite

De legi fără de lege.
Vai mie, autor de tragedii,

O s-ajung exemplar, o să se predea

Lecţii de literatură universală

Pe textele mele,

Biată autopsie,

Vinovată şi impudică autopsie,

Câti din voi, care vă veţi supăra pe copiii voştri

C-au luat note mici

La lecţia asta,

N-aţi fi azi în stare

Să mă ucideţi

Pentru poezia de dragoste

La care nu copiii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.
Vă voi trece clasa,

Pe voi şi pe femeile voastre,

În faţa cărora îngenunchez

Pentru sfânta răbdare pe care o au cu voi

Şi pentru misterul care ne leagă.

Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,

Veţi supravieţui în poezia mea,

Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste,

Care nu e reglementată

Prin vreo hotărâre a Consiliului de Miniştri.

Bietii mei prieteni...Scriu poezie de dragoste

Şi ştiu că n-am nici o şansă

În timpul vieţii mele.

Sunt făcuta să par altceva,

Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,

Teatral uneori

Pentru că-n clădirea teatrului nostru

A ascuns armata

Toata muniţia, toate drapelele.

Teatral uneori

Pentru că în oraşul nostru

Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi

Întrucât primaria e plina de funcţionari.

Iar pe voi, fraţii mei tineri,

Pe voi, care mă veţi ciţi crezând

Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste

Vă rog, nu pariaţi prea mult

Pe această iluzie.

Nimic nu se învaţă de la nimeni

Până când nu înveţi acel lucru

Din propria ta experienţă.

Voi mă veţi iubi

Abia după ce

Veţi ajunge-n situaţia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,

Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,Î

n versurile mele nu veţi găsi

Descrise somptuos

Poziţiile dragostei

Ca-n manualele de pornografie indiana

Sau chiar daneză.O, nu.

Toată poezia mea de dragoste

E o imensa vatră de cenuşă

La temelia unui rug

Ce arde încă.

Luaţi această carte-n mâini,

Această machetă a unui teatru tragic,

Iubirea e tragică.

Pentru că iubirea e moarte,

Iubirea e tragică

Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,
Măreaţă cum e

În scriitura pe care au învăţat-o,

Dar abia aşteaptă să coboare

Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă

În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor

Iubire de oameni.Î

n sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie,

Undeva, la balcon, o fată pură plânge,

Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,

Se sărută pe scenă cu o actriţă.

Vai, eterna contradicţie

Dintre artă şi viaţă!
Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise

Citiţi cartea mea

Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,

Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,

N-am decât orgoliul de-a mă alatura

Cu toată cenuşa distrugerii mele

Cenuşilor voastre,

Căci fiecare dintre voi

E un cuplu

De la care ar putea începe

Iaraşi ... Lumea.

Iubiti-va, iubiti-va pana nu veti mai fi!

Aruncati totul mai putin iubirea.

In afara de ea, totul!

Chiar şi această carte care nu are decât meritul

Că aparţine unui om

Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,

Când n-a dormit şi n-a scris,

A iubit

Cu disperarea condiţiei umane,

Cu lacomia venitului de pe front,

Cu grija medicului

Şi cu dăruirea muribundului.
Facă-se profeţia mea,

Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor

Iubirea!