NeFericire

Andreea (1/29/2008 12:10:53 AM): sa fii inzestrat cu noroc nu e un dar,
e un chin.ptr k dak il pierzi, nu mai ai nimic. in skimb, dak nu il ai si
muncesti ptr fericirea ta...caramida cu caramida....
Andreea (1/29/2008 12:11:08 AM): riscul de a o pierde si de a n-o mai
putea recladi e teribil de mic
Andreea (1/29/2008 12:11:14 AM): de ce sa te intristezi?
Andreea (1/29/2008 12:11:20 AM): era ceva frumos.si deloc trist.
Andreea (1/29/2008 12:11:37 AM): ma gandeam k te bucura gandul ca
cineva, pe lumea asta, s-a gandit in clipa aia la tine.
Andreea (1/29/2008 12:11:52 AM): vezi, eu nu am oameni kre sa imi
spuna ceea ce iti spun eu acum.
Andreea (1/29/2008 12:12:21 AM): si da, plang.plang uneori cu gandul la
asta.dar ma gandesc repede ca asa a fost sa fie.
Andreea (1/29/2008 12:12:36 AM): si ca maine am de facut curatenie, si
ca poimaine am examen si tot asa..
X (1/29/2008 12:12:41 AM): e grea de tot viata asta
Andreea (1/29/2008 12:12:50 AM): noi o facem grea.
X (1/29/2008 12:13:27 AM): pai si cum sa o fac usoara?
Andreea (1/29/2008 12:13:36 AM): daca nu ar mai exista amintirile...asa
cum sunt ele. ..asa cum aduc odata cu ele tristete sau regrete...si totusi
daca nu ar exista viata nu ar putea fi vreodata frumoasa.
Andreea (1/29/2008 12:13:43 AM): nu mai cauta ceva.
Andreea (1/29/2008 12:13:48 AM): lasa fericirea sa vina la tine.
Andreea (1/29/2008 12:14:01 AM): nu mai forta destinul, nu este om k si
noi.
X (1/29/2008 12:14:24 AM): pai dak o astept si nu va veni niciodata?
Andreea (1/29/2008 12:14:25 AM): nu mai trai din regrete, regretele sunt
cancerul sufletului.
Andreea (1/29/2008 12:14:38 AM): orice asteptare e provizorie, chiar
daca dureaza toata viata.
X (1/29/2008 12:41:48 AM): e destul de greu...sa iubesti si sa fii iubit...
Andreea (1/29/2008 12:42:21 AM): e destul de greu...sa fi fost iubit si sa
nu mai fi iubit.
X (1/29/2008 12:42:41 AM): da...dar poti sa mai fii iubit...
X (1/29/2008 12:42:46 AM): timpul decide
Andreea (1/29/2008 12:42:50 AM): dar nu de acelasi om.
Andreea (1/29/2008 12:42:53 AM): dragostea
Andreea (1/29/2008 12:43:00 AM): nu e imuabila.
X (1/29/2008 12:43:00 AM): ba da...de acelasi om
Andreea (1/29/2008 12:43:12 AM): ba nu ba nu numai eu pot iubi un om
o eternitate.
Andreea (1/29/2008 12:43:31 AM): stii cum vad eu dragostea?
X (1/29/2008 12:43:36 AM): cum?
Andreea (1/29/2008 12:44:25 AM): el plange si eu plang ptr ca el
plange.el rade si eu plang pt ca el nu rade mai mult.el e fericit si eu sunt
mai putin fericita decat el pentru ca nu e cel mai fericit.el e cel mai fericit
si eu sunt cea mai fericita ca l-am facut cel mai fericit.
X (1/29/2008 12:45:12 AM): frumos!
X (1/29/2008 12:45:19 AM): impresionant chiar
X (1/29/2008 12:45:36 AM): lasa poeziile....apuca-te de scris...romane...
Andreea (1/29/2008 12:45:45 AM): am scris-o acum, acum...cu gandul
la ..
Andreea (1/29/2008 12:45:54 AM): la nefericirea unora

Mantuire

Traiesc varsta la care numai o bucurie iesita din comun sau o tragedie greaca ar putea sa miste ceva in mine.Ziua de ieri e identica celei de alaltaieri si celei de maine, totul se aseamana, pana si oamenii de pe strada mi se par aceiasi, fetze prelungi, ostoite de ganduri goale, mereu grabiti, mereu nepasatori, mereu tristi, mereu la fel.Mersul cu metroul,coada de la magazinul non stop care totusi se inchide,cersetorii de la coltul strazii,cuvintele, necuvintele...toate sunt la fel.Nimic nu se schimba in juru-mi si astfel eu raman la fel,conservandu-ma aidoma unei fosile.Nu astept ceva anume, nu cred in ceva anume, nu sper ceva anume, nu gandesc ceva anume.Pur si simplu exist.Exist ca si celelalte miliarde de oameni de pe suprafata Pamantului, mereu in cautare de ceva nestiut si totusi plina de setea neputintei atingerii nestiutului din lume.Nu ma intereseaza salvarea nimanui, ci doar redemptiunea proprie.O cumpar de la Dumnezeu constant, o rascumpar uneori, pierd moneda de schimb, pretul creste, scade...e un fel de licitatie la Bursa fara oprire pana cand ceasul se opreste din ticait.Si-atunci pierd sau castig.Noi, oamenii, fapturi inzestrate cu suflet si cu inteligenta,suntem nimicuri.Alegem in fiecare clipa sa purtam un razboi stupid intre minte si suflet, din care singurul care are de castigat este Dumnezeu.Amuzant.

Avem timp...

"Avem timp pentru toate. Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta - murim. Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !! Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul ... depinde de ceilalti. Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie Altora s-ar putea sa nu le pase. Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata Ci PE CINE ai. Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva. Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca Ci cu ceea ce poti tu sa faci Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva Am invatat ca oricum ai taia Orice lucru are doua fete Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi Am invatat ca poti continua inca mult timp Dupa ce ai spus ca nu mai poti Am invatat ca EROI sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie Indiferent de consecinte Am invatat ca sunt oameni care te iubesc Dar nu stiu s-o arate Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat Dar nu am dreptul sa fiu si rau Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul. Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten Oricum te va rani din cand in cand Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc. Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc Si nu faptele sale Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru Si pot vedea ceva total diferit Am invatat ca indiferent de consecinte Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore De catre oameni care nici nu te cunosc. Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta. Am invatat ca scrisul Ca si vorbitul Poate linisti durerile sufletesti Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult Iti sunt luati prea repede ... Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile. Am invatat sa iubesc Ca sa pot sa fiu iubit." (Octavian Paler)

La mormantul tatalui meu

Vazduhul e in doliu si inima-l jeleste
Scancind sfasietor,mai crud ca niciodata
Pe cel care mi-a fost candva,odata,tata
Si-acum e dus in cer,traind imparateste...
Pustiul ce e-n mine - mai mare ca desertul,
Mai gol ca vidul insusi,atat este de gol
Cu vulturi aspri-n suflet,ce dau prazii ocol,
Sfidand dumnezeirea,miscand chiar si inertul...
Azi a plouat cu sange si rosie-i departarea
Norii mugesc intr-una,de parca-s razvratiti
Copacii parca umbla,vorbesc ca solomiti...
Despre un tata dus acolo unde-i zarea...
Si toti stiu ca pamantul s-a rupt cand el muri
Ca floarea cea albastra erau si ochii sai
Ca marea cu luceferi ce revarsand vapai
Nascut-au mandra luna,si stele,mii si mii!...
O nunta-n cer si-o moarte pe pamant,
Ce ironie-a vietii si a mortii!
Ne credem c-am ramas stapanii sortii
Fara a sti ca timpu-i scrum,iar viata vant!
Traind o viata trista,cu lacrimi infranate,
Cu chinuri lungi si dese,mereu manat de frica,
Acum zboara spre Ceruri si ingerii-l ridica
Spre Edenul cel vesnic si spre seninatate...
Tu m-ai lasat pe mine aici sa-ti tin de veghe
De fiecare data cand duc ochii spre cer
- Spre ochii tai - o mare de infinit mister
Nestrabatuta-n veci macar,macar o leghe...
Ei nu te cautara in timpul ce-ai fost viu
Te-au dat,ca si pe mine,in laturi totdeauna...
Si-ai vrut o vorba buna,o vorba,numai una...
Dar nu ai capatat-o,decat stand in sicriu...
Ei nu pot intelege ce-s sufletele-nalte,
Ce-nseamna poezia,si muzica,si cerul
Caci in a lor suflare salasluieste gerul
Si n-am vazut vreun suflet de bucurii sa salte.
Tu nu esti mort,asculta,nu ai murit nicicand.
Traiesti ca-n ziua-n care ai fost facut din lut
Dar ei,sarmanii semeni,sunt morti de-atat de mult
Ca poti vedea cum muschiul i-a ingropat crescand...
Tu n-ai murit si asta e fiindca ai suflare
Suflare de iubire,suflare de-ajutor
Dar ei,cadavre goale cu trupul umblator
Nu au nimic `nauntru - doar ura si uitare.
"Nu-i binele in lume decat de-un singur fel:
E bine sa traiesti si este rau sa mori"
Dar cum e cand esti viu si mori de mii de ori?
Ma-ntreb adesea eu,un muritor defel...
Oh,tata,si degeaba traiesti tu in sicriu
Degeaba suferinta incerci sa mi-o alini
Degeaba umbra deasa iti tin stejari si pini
Cand numa-n mine,tata,vei fi tu vesnic viu!
Balada asta trista ce e-nchinata tie
- Fericele parinte cu zambet rupt din stele
E marturia clara a lacrimilor mele
Varsate-atat de-adesea la margini de sicrie...
Caci viata e o mare,iar noi - talazuri triste
Purtate in nestire de vantul sortii crud
Ce din dureri si patimi avem obrazul ud
Dorind ca nemurirea si pentru noi s-existe...
Dar zeii-s morti de-o vreme,Olimpul e ruina,
Pana si cantul harfei demult a incetat
Nici Zeus nu mai este demult cel venerat,
Deci nemurirea-ntreaga s-a ingropat in tina.
Nu mai avem scapare,tot muritori vom fi...
Acum cel ce decide e tot Batranul Timp
Desprins din nemurire, stapan peste Olimp
Ce poarta ca povara secunde mii si mii...
Iertare?Nu-ti pot cere...mi-ar fi atat de greu...
Caci n-am stiut ce-nseamna a lupta vreodata
Si m-am sfiit de lupta,sunt lasa,draga tata
Nu am luptat vreodata si m-am plans tot mereu.
Tu-luptator cu viata,stingher si totusi falnic,
Ca Zeus al lui Phidias, din fildes aurit
Gasit-ai moartea crunta,care te-a rastignit
Cand Dumnezeu isi spuse: "Renunt a mai fi darnic".
Divinitatea insesi se stinge prin ruine
Zeus-morman de oase, Olimpul - un mormant
Prin catacombe large e fugarit un sfant
De amintirea veche a zilelor senine...
Slabi si cu barba lunga,greoaie ca granitul,
Cu maini tremuratoare si voce demult stinsa,
Stau ingerii din Ceruri pierduti in lumea ninsa
Resuscitand in van,cu jale, infinitul...
Altarul suferintei s-a rupt pe veci in doua
O parte e in mine, o parte-n amintiri...
Iar tu,eliberat de chin si naluciri
Nu vei fi trist decat atunci cand ploua...
(Aceasta poezie este scrisa in memoria tatalui meu.)

Ploaie macabra de ianuarie

Miercuri...23 ianuarie 2008...si ploua.Ploua funest, ploua macabru, ploua dureros, ploua diavolesc peste zapada murdara ce zace pe strazi, pe acoperisuri, pe pamant.In sufletul meu ploua mai rau ca afara.Acoperisul sufletului meu e gaurit, se mai tine intr-o tigla si-aia veche de cand lumea, iar stoluri nesfarsite de ciori ii dau tarcoale.Ploua in mine cu lacrimi de sange de o viata.Si-mi ridic ochii spre cer..Odata ce ai incercat zborul, vei pasi totdeauna pe pamant cu ochii ridicati spre cer, acolo unde ai fost si vei dori sa te intorci...Da, imi doresc, imi doresc sa ma intorc.Pasarile haine de deasupra mea sunt doar copiii celor de langa mine.Mi-e dor de nemurire.

E timp...

Se spune ca in lume e timp de orisiceE timp ca sa te nasti si este timp sa mori.Dar cum e cand traiesti si mori de mii de ori?De ce ma nasc eu, Doamne, de ce mor eu, de ce?De ce in lumea asta desertaciunea este?De ce lumina lunii e-obositor de trista?De ce sfarsitul vietii si pentru noi exista?De ce o viata-ntreaga nu poate fi poveste?Sunt nopti nebanuite inca...Sunt clipe dulci ce inca n-au trecutSunt oameni care inca n-au vazutCa sufletul din mine este stanca...Lumina asta trista rasfranta-n asta lumeNu`i decat raza slaba a Raiului din noi,Un Rai uitat de lume, cu lacrimi si noroi,Ce-n viata asta-ntreaga nu e decat un nume...Si-un nume far` de lume, un val fara de mareDesert fara de dune si-ocean fara de tarmUn loc ascuns de lume...in care patimi dorm...Si-n viata asta trista se naste si se moare...Mi-e dor de nemurire si sete de-ajutor...De cel care odata a fost al meu parinte,De-o lume care-i altfel...dar viata iar ma minteMa nasc, traiesc si-apoi doar...mor...Un vis de-ajuns imi este si am murit razandO amagire trista ce-i scoasa din ocean...Al vietii-ocean de patimi, un infinit noian.Noian ce ne cufunda caci noi, prosti, alergand...Ne-am cufundat adesea in lumea noastra ninsa.Si ne-am iubit adesea si-a fost doar in tacereSi nu mai stim deloc a cereLumina cea dintai aprinsa.Ma seaca iara vantul sortii crud...Ma simt o simpla muritoare...Ce de dureri e iertatoare De patimi am obrazul ud...

Poveste

A fost odata ca niciodata o mare. Veche de cand Dumnezeu, trista ca un cavou pustiu in mijlocul iernii, involburata ca un cer brazdat de pescarusi si din acea mare infinita s-au nascut valuri reci, inalte sau joase, care ajung sau nu la tarm, care se sparg asurzitor sau adorm linistit aidoma unui bolnav in precoma...si din furtuna marii noastre s-a nascut o stanca. O stanca far` de lume, desert plutind pe ape, lovita de talazuri, cu apa marii-aproape....Iar stanca asta plutitoare pe marea ignorantei , nascuta din visarea unui nor...stanca asta gandeste, plange, cauta, iubeste, nu-ntelege, sau intelege prea mult.In drumul ei fara de tinta a intalnit o insula populata de o femeie si-un copil, care au alungat-o din preajma tarmului lor, fiindu-le teama de asa o ciudatenie intr-un asa pustiu. "Ce oameni fericiti!" , gandi ea. "Au o insula numai a lor.Si o pestera, si tarm, se au unul pe celalalt.Iar eu...eu...ce am afara de infinitul din juru-mi?"Si astfel stanca noastra si-a continuat periplul sau, fara a-si mai dori a se-ntoarce in preajma insulei...nu ca ar fi putut-o face.In noptile reci si-nstelate isi mai amintea din cand in cand minunea vazuta si adormea cu gandul la uscat, visandu-se adesea aruncata de marea-nvolburata pe insula pustie,fara femeie, fara copil, doar stanca si pestera vrajita.Trecura zile, trecura luni....si toamna isi scuturase frunzele, si iarna-ncepuse a plange cu fulgi....si stanca tot pe marea vietii hoinarea, zgribulita si stinghera, fara razele Soarelui care-odata o mangaiau, fara pescarusi ce-o mai faceau a visa, era doar ea si marea.Si nu mai stiu cum s-a facut ca intr-o dimineata, la ivirea zorilor brumati, stanca ajunse tocmai pe tarmul insulei cu pricina.Ostoita de-atata drum, biciuita de gerul salbatic, cu ultimele puteri urla dupa ajutor."Ajutor!A-ju-tor!Aaa-juu..."Insa nimeni nu i-a raspuns."Pesemne ca dorm", isi zise ea. Nici nu apuca bine sa isi termine gandul, ca se pravali fara de vlaga pe zapada neatinsa...Si parca a dormit secole-n sir...un somn mortuar si-un vis imund.Un vis in care si-a gasit salvarea intr-un pescar ce ratacea dupa hrana pe tarmurile ninse, care-a ascuns-o-n pestera adanca, de frica descoperirii ei de catre femeie."De-acum incolo o sa locuiesti aici, fii far` de grija!Valurile te vor cruta, timpul te va slefui, eu o sa-ti fiu aproape...numai Soarele nu`l vei mai vedea niciodata...Dar lasa, te voi incalzi eu...si te voi bucura ca si razele Lui."Cum fecioarele adorm cu busuiocul sub perna spre a-si visa alesul , asa si stanca noastra s-a cufundat in visare.O visare bolnavicioasa, profunda ca abisul unui ocean, din care numai o furtuna sfasietoare ar fi putut-o trezi.Si iata ca furtuna veni, iar stanca s-a trezit buimaca in pestera-ntunecoasa, acum difuz luminata de lumanarea femeii."Tu aici?Ciudatenie nefericita, cum ai ajuns aici?Te-am mai alungat odata, numai eu stiu cate stanci ca tine-am alungat!Imi dadeau navala-n pestera, imi speriau copilul, mi-amarau zilele si noptile, stateam de paza la nesfarsit, doar doar sa va-ndepartez!Pentru asta vei fi aruncata-napoi in ocean!"Zis si facut. Femeia lua stanca si-o azvarli cu putere cat mai de parte de pestera, de insula, de-al sau salvator (al stancii acum, odata al femeii...), sub privirile neputincioase ale pescarului.Si dintr-o data, ca prin vis, pescarul incepu a se preface-n piatra, si piatra a se ridica deasupra pietrei pesterii, privind din inaltimea cerului la trista stanca, ce se cufunda incet-incet in sloiurile de gheat-ale marii.Numai ochii pescarului au mai ramas - neclintiti si inlacrimati, privind la ochii stancii - umezi si-aproape stinsi...Iar ca prin minune din ochii pironiti in piatra au inceput sa curga lacrimi.O lacrima, doua , zeci pana cand efluviul de lacrimi s-a prefacut intr-o cascada ce susura trist, scancind de dorul stancii alungate.Si stanca noastra, acum un ciot, s-a cufundat in neagra mare, in marea care-a nascut-o, transformandu-se in val dulce-al unei amintiri, mereu purtat de vant, mereu biciuit de durerea neputintei, mereu cu speranta ca poate, odata, vantul sortii crud o va readuce, chiar si pentru o clipa, la poalele muntelui sau iubit.