Poveste

A fost odata ca niciodata o mare. Veche de cand Dumnezeu, trista ca un cavou pustiu in mijlocul iernii, involburata ca un cer brazdat de pescarusi si din acea mare infinita s-au nascut valuri reci, inalte sau joase, care ajung sau nu la tarm, care se sparg asurzitor sau adorm linistit aidoma unui bolnav in precoma...si din furtuna marii noastre s-a nascut o stanca. O stanca far` de lume, desert plutind pe ape, lovita de talazuri, cu apa marii-aproape....Iar stanca asta plutitoare pe marea ignorantei , nascuta din visarea unui nor...stanca asta gandeste, plange, cauta, iubeste, nu-ntelege, sau intelege prea mult.In drumul ei fara de tinta a intalnit o insula populata de o femeie si-un copil, care au alungat-o din preajma tarmului lor, fiindu-le teama de asa o ciudatenie intr-un asa pustiu. "Ce oameni fericiti!" , gandi ea. "Au o insula numai a lor.Si o pestera, si tarm, se au unul pe celalalt.Iar eu...eu...ce am afara de infinitul din juru-mi?"Si astfel stanca noastra si-a continuat periplul sau, fara a-si mai dori a se-ntoarce in preajma insulei...nu ca ar fi putut-o face.In noptile reci si-nstelate isi mai amintea din cand in cand minunea vazuta si adormea cu gandul la uscat, visandu-se adesea aruncata de marea-nvolburata pe insula pustie,fara femeie, fara copil, doar stanca si pestera vrajita.Trecura zile, trecura luni....si toamna isi scuturase frunzele, si iarna-ncepuse a plange cu fulgi....si stanca tot pe marea vietii hoinarea, zgribulita si stinghera, fara razele Soarelui care-odata o mangaiau, fara pescarusi ce-o mai faceau a visa, era doar ea si marea.Si nu mai stiu cum s-a facut ca intr-o dimineata, la ivirea zorilor brumati, stanca ajunse tocmai pe tarmul insulei cu pricina.Ostoita de-atata drum, biciuita de gerul salbatic, cu ultimele puteri urla dupa ajutor."Ajutor!A-ju-tor!Aaa-juu..."Insa nimeni nu i-a raspuns."Pesemne ca dorm", isi zise ea. Nici nu apuca bine sa isi termine gandul, ca se pravali fara de vlaga pe zapada neatinsa...Si parca a dormit secole-n sir...un somn mortuar si-un vis imund.Un vis in care si-a gasit salvarea intr-un pescar ce ratacea dupa hrana pe tarmurile ninse, care-a ascuns-o-n pestera adanca, de frica descoperirii ei de catre femeie."De-acum incolo o sa locuiesti aici, fii far` de grija!Valurile te vor cruta, timpul te va slefui, eu o sa-ti fiu aproape...numai Soarele nu`l vei mai vedea niciodata...Dar lasa, te voi incalzi eu...si te voi bucura ca si razele Lui."Cum fecioarele adorm cu busuiocul sub perna spre a-si visa alesul , asa si stanca noastra s-a cufundat in visare.O visare bolnavicioasa, profunda ca abisul unui ocean, din care numai o furtuna sfasietoare ar fi putut-o trezi.Si iata ca furtuna veni, iar stanca s-a trezit buimaca in pestera-ntunecoasa, acum difuz luminata de lumanarea femeii."Tu aici?Ciudatenie nefericita, cum ai ajuns aici?Te-am mai alungat odata, numai eu stiu cate stanci ca tine-am alungat!Imi dadeau navala-n pestera, imi speriau copilul, mi-amarau zilele si noptile, stateam de paza la nesfarsit, doar doar sa va-ndepartez!Pentru asta vei fi aruncata-napoi in ocean!"Zis si facut. Femeia lua stanca si-o azvarli cu putere cat mai de parte de pestera, de insula, de-al sau salvator (al stancii acum, odata al femeii...), sub privirile neputincioase ale pescarului.Si dintr-o data, ca prin vis, pescarul incepu a se preface-n piatra, si piatra a se ridica deasupra pietrei pesterii, privind din inaltimea cerului la trista stanca, ce se cufunda incet-incet in sloiurile de gheat-ale marii.Numai ochii pescarului au mai ramas - neclintiti si inlacrimati, privind la ochii stancii - umezi si-aproape stinsi...Iar ca prin minune din ochii pironiti in piatra au inceput sa curga lacrimi.O lacrima, doua , zeci pana cand efluviul de lacrimi s-a prefacut intr-o cascada ce susura trist, scancind de dorul stancii alungate.Si stanca noastra, acum un ciot, s-a cufundat in neagra mare, in marea care-a nascut-o, transformandu-se in val dulce-al unei amintiri, mereu purtat de vant, mereu biciuit de durerea neputintei, mereu cu speranta ca poate, odata, vantul sortii crud o va readuce, chiar si pentru o clipa, la poalele muntelui sau iubit.