miercuri, 23 ianuarie 2008

La mormantul tatalui meu

Vazduhul e in doliu si inima-l jeleste
Scancind sfasietor,mai crud ca niciodata
Pe cel care mi-a fost candva,odata,tata
Si-acum e dus in cer,traind imparateste...
Pustiul ce e-n mine - mai mare ca desertul,

Mai gol ca vidul insusi,atat este de gol
Cu vulturi aspri-n suflet,ce dau prazii ocol,
Sfidand dumnezeirea,miscand chiar si inertul...
Azi a plouat cu sange si rosie-i departarea

Norii mugesc intr-una,de parca-s razvratiti
Copacii parca umbla,vorbesc ca solomiti...
Despre un tata dus acolo unde-i zarea...
Si toti stiu ca pamantul s-a rupt cand el muri

Ca floarea cea albastra erau si ochii sai
Ca marea cu luceferi ce revarsand vapai
Nascut-au mandra luna,si stele,mii si mii!...
O nunta-n cer si-o moarte pe pamant,

Ce ironie-a vietii si a mortii!
Ne credem c-am ramas stapanii sortii
Fara a sti ca timpu-i scrum,iar viata vant!
Traind o viata trista,cu lacrimi infranate,

Cu chinuri lungi si dese,mereu manat de frica,
Acum zboara spre Ceruri si ingerii-l ridica
Spre Edenul cel vesnic si spre seninatate...
Tu m-ai lasat pe mine aici sa-ti tin de veghe

De fiecare data cand duc ochii spre cer
- Spre ochii tai - o mare de infinit mister
Nestrabatuta-n veci macar,macar o leghe...
Ei nu te cautara in timpul ce-ai fost viu

Te-au dat,ca si pe mine,in laturi totdeauna...
Si-ai vrut o vorba buna,o vorba,numai una...
Dar nu ai capatat-o,decat stand in sicriu...
Ei nu pot intelege ce-s sufletele-nalte,

Ce-nseamna poezia,si muzica,si cerul
Caci in a lor suflare salasluieste gerul
Si n-am vazut vreun suflet de bucurii sa salte.
Tu nu esti mort,asculta,nu ai murit nicicand.

Traiesti ca-n ziua-n care ai fost facut din lut
Dar ei,sarmanii semeni,sunt morti de-atat de mult
Ca poti vedea cum muschiul i-a ingropat crescand...
Tu n-ai murit si asta e fiindca ai suflare

Suflare de iubire,suflare de-ajutor
Dar ei,cadavre goale cu trupul umblator
Nu au nimic `nauntru - doar ura si uitare.
"Nu-i binele in lume decat de-un singur fel:

E bine sa traiesti si este rau sa mori"
Dar cum e cand esti viu si mori de mii de ori?
Ma-ntreb adesea eu,un muritor defel...
Oh,tata,si degeaba traiesti tu in sicriu

Degeaba suferinta incerci sa mi-o alini
Degeaba umbra deasa iti tin stejari si pini
Cand numa-n mine,tata,vei fi tu vesnic viu!
Balada asta trista ce e-nchinata tie

- Fericele parinte cu zambet rupt din stele
E marturia clara a lacrimilor mele
Varsate-atat de-adesea la margini de sicrie...
Caci viata e o mare,iar noi - talazuri triste

Purtate in nestire de vantul sortii crud
Ce din dureri si patimi avem obrazul ud
Dorind ca nemurirea si pentru noi s-existe...
Dar zeii-s morti de-o vreme,Olimpul e ruina,

Pana si cantul harfei demult a incetat
Nici Zeus nu mai este demult cel venerat,
Deci nemurirea-ntreaga s-a ingropat in tina.
Nu mai avem scapare,tot muritori vom fi...

Acum cel ce decide e tot Batranul Timp
Desprins din nemurire, stapan peste Olimp
Ce poarta ca povara secunde mii si mii...
Iertare?Nu-ti pot cere...mi-ar fi atat de greu...

Caci n-am stiut ce-nseamna a lupta vreodata
Si m-am sfiit de lupta,sunt lasa,draga tata
Nu am luptat vreodata si m-am plans tot mereu.
Tu-luptator cu viata,stingher si totusi falnic,

Ca Zeus al lui Phidias, din fildes aurit
Gasit-ai moartea crunta,care te-a rastignit
Cand Dumnezeu isi spuse: "Renunt a mai fi darnic".
Divinitatea insesi se stinge prin ruine

Zeus-morman de oase, Olimpul - un mormant
Prin catacombe large e fugarit un sfant
De amintirea veche a zilelor senine...
Slabi si cu barba lunga,greoaie ca granitul,

Cu maini tremuratoare si voce demult stinsa,
Stau ingerii din Ceruri pierduti in lumea ninsa
Resuscitand in van,cu jale, infinitul...
Altarul suferintei s-a rupt pe veci in doua

O parte e in mine, o parte-n amintiri...
Iar tu,eliberat de chin si naluciri
Nu vei fi trist decat atunci cand ploua...
(Aceasta poezie este scrisa in memoria tatalui meu.)

Niciun comentariu: