Nu credeam sa doara si impietrirea

Nu ştiu, drumurile m-au părăsit, sau eu sunt cea care am părăsit orice drum... Împietresc, iubite, pe dinafară şi pe dinăuntru... Nu credeam să doară şi împietrirea... credeam că starea asta - solidă (nu râde, există şi pietre pe muchie de cuţit) e o stare a simţirilor estompate. Mă reţine marea, de-ai zice că nu-mi pot smulge rădăcinile din valuri, din nisip şi din vânt... deşi, verde mă cheamă muntele pentru a-mi mulţumi clipele petrecute cândva împreună... Ruşine să-mi fie! Eu aia fără minte şi cu inimă mare. mare cât toată iubirea mă simt fără inimă, şi mai ales fără bucuria iubirii... Simt lângă mine iubirea, nu în mine, lângă...şi uite, iubirea asta pare a fi "Cuminţenia pământului" mongoloida Brâncuşiană... Iubeşte şi tace... Ce iubeşte, totul! dar nu se mişcă, nu sare, nu râde, nu plânge... contemplă şi atât. Toate umbrele drumurilor miros a floare de crin şi eu, stau cuminte de parcă mi s-ar fi sfârşit toate năzuinţele...